Ne ingropam vietile in conveniente, sub ifose de intelectuali, sub haine scumpe si sub dorinte niciodata duse la implinire. Ne mintim ca traim, cand de fapt ne taram pasii pe poteci batatorite, tot mai aproape de prapastia care ne inghite, rand pe rand, caci c-o moarte tot suntem datori. Ne sperie ideea nefiintei, insa nu facem nimic concret pentru a lasa o urma a trecerii noastre pe aici. Ne pregatim din timp sicriul si cavoul (pentru cavoul potrivit intrati pe site-ul www.cavouri.ro), asa cum seara, obositi, ne intindem cearsaful pe pat. Ne vom inveli in giulgiu fin, incaltati cu cei mai buni pantofi ai nostri. De ce oare nu-i folosim in timpul vietii, sa putem calatori spre lumea ce larg ni se deschide in fata ochilor si a mintii? De ce ne trecem vietile gandind doar la mancare, la avutii, la faima? Sa nu ma intelegeti gresit. Nu-i nimic pe lume sa apreciez mai mult decat felul in care antichitatea ne da lectii, facand sa para vii mumiile atent imbalsamate, invelite in panze rezistente si bine ascunse in cavouri la care astazi mergem in pelerinaj. Dar pana la moarte e viata si viata trebuie traita acum, cat inca putem!
